Protecţia civilă în România,

28. februarie 1993 – 28. februarie 2010,

77 de ani de la înFiinţare. 

- ISTORIE ŞI REALITATE -

          De-a lungul întregii noastre istorii, au existat preocupări pentru adăpostirea populaţiei şi protecţia bunurilor materiale, în situaţii de război. Instinctul de conservare şi de apărare în situaţii de pericol, manifestat şi transmis din generaţie în generaţie de către comandanţii de oşti, de populaţia însăşi, îşi găseşte oficializarea scrisă, pentru prima dată în istoria poporului român, în prima carte sapienţială a literaturii române „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie” (1512-1521), conform căreia, fiul marelui domnitor era sfătuit de către acesta, atât el, cât şi urmaşii săi, ca în cazul unui război, să ducă populaţia civilă (copii, femei şi bătrâni), înapoia zonelor unde urmează să aibă loc luptele cu vrăjmaşii cotropitori. Acest înscris, ce străbate întreaga istorie a Evului Mediu, cea modernă şi contemporană, o numim astăzi protecţia populaţiei civile, a valorilor materiale şi de patrimoniu, prin dispersarea şi evacuarea populaţiei – măsură complexă asigurată din timp de pace şi pusă în aplicare în situaţii speciale.

          Proba cea mai autentică privind baza organizării şi funcţionării protecţiei civile, a oferit-o acţiunile Marelui Cartier General şi ale Marelui Stat Major ale Armatei Române în perioada primului război mondial, când, în timp record, au reuşit să asigure protecţie unei părţi din populaţia civilă şi a bunurilor materiale de valoare din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea. În scurt timp, războiul a impus luarea şi a altor măsuri de protecţie, între care amintim: prevenirea despre pericolul aerian prin alarmare, protecţia prin adăpostire, camuflarea luminilor, stingerea incendiilor, asanarea teritoriului de muniţia neexplodată, înlăturarea urmărilor atacurilor din aer, în rândul populaţiei, prin salvarea acestora de sub dărâmăturile provocate de bombardamente şi prin refacerea, infrastructurilor urbane existente în acea perioadă. Experienţele de război acumulate în deceniile doi şi trei ale secolului XX, au determinat marele Stat major al Armatei să înfiinţeze noi structuri în domeniul apărării populaţiei şi bunurilor materiale în situaţii de război.

          Astfel, înfiinţată ca organizaţie paramilitară pentru protecţia populaţiei civile, încă din 25 octombrie 1929, de către Marele Stat Major al Armatei Române, protecţia civilă din România, devine o structură permanentă odată cu promulgarea Înaltului Decret Regal nr. 468 din 28 februarie 1933, de către regele Carol al II- lea, decret care aproba Regulamentul apărării pasive contra atacurilor aeriene.

 Doctrina iniţială a Comisiei Superioare de Apărare Pasivă, izvorâtă din realităţile primului război mondial, prevedea: „apărarea civilă este o componentă a sistemului apărării naţionale care împreună cu celelalte elemente ale sistemului, materializează participarea întregului popor la apărarea patriei, însumând măsurile pentru apărarea populaţiei împotriva atacurilor din aer ale inamicului” şi avea ca scop, protejarea populaţiei împotriva efectelor devastatoare ale bombardamentelor aeriene asupra zonelor locuite şi asupra resurselor teritoriale, fie prin protecţie directă, fie prin reducerea eficacităţii atacurilor.

         Agravarea situaţiei internaţionale a determinat structurile nou create să instituie măsuri eficiente care să permită limitarea şi înlăturarea efectelor atacului din aer. Astfel, Parlamentul ţării a adoptat în anul 1939 „Legea pentru apărarea antiaeriană activă şi pasivă a teritoriului”. În perioada celui de-al doilea război mondial, structura a funcţionat în cadrul Ministerului Aerului şi Marinei, sub denumirea de Comandamentul Apărării Pasive.

  După cel de-al doilea război mondial, concepţia realizării măsurilor de protecţie a populaţiei şi sistemul organizatoric, au fost influenţate de modelul sovietic şi de proliferarea  armelor de nimicire în masă, în mod deosebit armele nucleare, chimice şi bacteriologice. Astfel, în 1952 sunt organizate, pentru prima oară în România, primele structuri de Stat Major ale Apărării Antiaeriene Regionale, cu servicii specializate la nivelul localităţilor şi unităţilor economice.

  Cutremurul din 4 martie 1977, pune la grea încercare armata şi, în cadrul acesteia, apărarea locală antiaeriană. Astfel, se revine la concepţia românească cu privire la măsurile de protecţie civilă şi începe să se facă simţită influenţa unor concepţii democratice ale statelor  europene occidentale. Se conturează, pentru prima dată, ideea pregătirii populaţiei şi a factorilor de decizie pentru a putea face faţă şi altor situaţii de urgenţă provocate de  dezastre şi calamităţi naturale.  

  În acest sens, în anul 1978 denumirea de Apărare Locală Antiaeriană se modifică în „Apărare Civilă”, iar, prin Decretul nr.140 din 1978, privind organizarea activităţii pentru prevenirea, limitarea şi înlăturarea urmărilor calamităţilor naturale, incendiilor sau catastrofelor de mari proporţii, se extind atribuţiile sistemului.

  Legea nr. 2 din 1978, privind Apărarea Civilă în România, arată că aceasta este parte componentă a sistemului naţional de apărare şi trebuie să asigure pregătirea populaţiei, teritoriului şi economiei pentru desfăşurarea normală a activităţilor economice şi sociale, precum şi pentru protecţia cetăţenilor şi bunurilor materiale de orice natură, în timp de război sau în situaţii speciale.

  La 11 mai 1990 au fost ratificate Protocoalele adiţionale nr.1 şi nr.2 la Convenţiile de la Geneva din 1949, privind protecţia victimelor conflictelor armate, în perioada următoare fiind încheiate protocoale şi acorduri de cooperare cu ţările vecine şi cu alte state.

     Pentru a ţine pasul cu reorganizarea structurilor economico-sociale, pentru creşterea implicării protecţiei civile în salvarea victimelor şi a bunurilor materiale în situaţia producerii unor dezastre, a unor atacuri militare sau teroriste şi pentru punerea în acord a unor acte normative, în anul 1992, a fost elaborată HGR nr.531 care reglementează măsurile de apărare civilă.

      Începând cu anul 1994, ca urmare a derulării Programului NATO- Parteneriatul pentru pace, sub coordonarea Comitetului Superior de Planificare a Urgenţelor Civile al NATO, au fost organizate unele activităţi cu participare internaţională, cu exerciţii de protecţie civilă asistate pe calculator, cu simulări de accidente nucleare, la care au participat ţările învecinate.

    La 25 septembrie 1996 a fost promulgată Legea 106, cel mai complet act normativ pe linia protecţiei civile, conceput în concordanţă cu structurile europene, care a stabilit şi schimbarea denumirii din apărare civilă în protecţie civilă.          

     Ţara noastră este supusă, din nefericire, influenţei multor factori determinanţi de dezastre naturale sau accidente tehnologice, care pot afecta populaţia.

   Numai în ultimele decenii, cutremurele (4 martie 1977, 1986, 1989), inundaţiile (anual în perioadele 1970-1975, 1997-1999, 2002-2006), alunecările de teren (1996-1997, 2000, 2002, 2005, 2007-2008), precum şi accidentele chimice şi nucleare (Cernobâl-1986), accidente pe căile de transport şi accidentele  aviatice au avut ca urmare un mare număr de victime şi însemnate pagube materiale.

            De aceea, a fost necesară accentuarea importanţei pregătirii teoretice şi practice a factorilor de răspundere, a forţelor de intervenţie şi a populaţiei civile. Anul 2004 devine un an de referinţă, prin apariţia unei instituţii noi, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „Barbu Ştirbei” al judeţului Călăraşi, ca urmare a comasării celor două structuri care desfăşurau activităţi în slujba cetăţeanului, respectiv Grupul de Pompieri „Barbu Ştirbei” al judeţului Călăraşi şi Inspectoratul de Protecţie Civilă al judeţului Călăraşi. 

   Astfel, noua instituţie devine structura de bază pentru intervenţie la majoritatea dezastrelor naturale, incendiilor şi accidentelor, precum şi în cazul salvării de persoane aflate în diverse situaţii.

   Activităţile pe linia protecţiei civile, desfăşurate de Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „Barbu Ştirbei” al judeţului Călăraşi, sunt următoarele:

1.Verificarea modului de realizare a măsurilor de prevenire la nivelul localităţilor, instituţiilor publice şi operatorilor economici:

-   identificarea şi evaluarea riscurilor specifice;

-   constituirea structurilor pentru situaţii de urgenţă;

-   stabilirea atribuţiilor şi întocmirea documentelor specifice fiecărei structuri pentru situaţii de urgenţă, în parte;

-   dimensionarea SVSU/SPSU pentru intervenţie;

-   dotarea cu mijloace şi echipamente specifice de intervenţie;

-   pregătirea structurilor pentru intervenţie operativă.

2.Verificarea modului de realizare a măsurilor de protecţie civilă la nivelul localităţilor, instituţiilor publice şi operatorilor economici:

-   verificarea viabilităţii planurilor privind înştiinţarea-alarmarea, evacuarea în situaţii de urgenţă şi conflict armat;

-   verificarea viabilităţii planurilor specifice obiectivelor cu risc major;

-   verificarea existenţei mijloacelor şi echipamentelor specifice de protecţie şi intervenţie, precum şi menţinerea acestora în stare de operativitate;

-   planificarea, pregătirea şi desfăşurarea exerciţiilor de alarmare publică şi de evacuare.

3.Verificarea modului de realizare a informării populaţiei privind:

-   cunoaşterea regulilor de comportare în funcţie de riscurile identificate în zona respectivă;

-   cunoaşterea modului de comportare la descoperirea elementelor de muniţie neexplodate.

4.Menţinerea şi dezvoltarea relaţiilor de cooperare cu instituţii, operatori economici şi ONG-uri cu atribuţii în managementul situaţiilor de urgenţă.

Detaliat exemple din activitatea desfăşurată de Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „Barbu Ştirbei” al judeţului Călăraşi, sunt următoarele:

-         asanarea teritoriului de miniţia rămasă neexploată: 7 misiuni în anul 2009;

-         adăpostirea populaţiei: poate fi realizată pentru 5.017 persoane;

-         înştiinţarea, avertizarea şi alarmarea populaţiei: poate fi realizat prin intermediul unui sistem, la nivelul judeţului, format dintr-un număr de 85 de sirene electronice şi electrice;

 Un accent deosebit se pune pe activitatea privind executarea exerciţiilor de alarmare publică la localităţi, pentru verificarea capacităţii de intervenţie a structurilor voluntare locale şi a modului de gestionare a situaţiilor de urgenţă de către comitetele locale înfiinţate în acest scop.

Cea de-a 77-a aniversare a Protecţiei Civile din România, găseşte personalul într-o structură dinamică, integrată, activă pentru principalul beneficiar – cetăţeanul ţării.

                                                                                              Întocmit

                                                                                      Ofiţer specialist II

                                                                             Lt.col.

                                                                                        MIHAI LUCIAN